marți, 19 iunie 2012

Ce noapte nebuna..


  Eu nu o sa fiu niciodata normala.Nu ai cum sa fii normal in situatii ca astea,cand fericirea ta are aroma de kent mentolat,alcool sau cand conteaza prea mult parerile nesincere ale unor oameni de care nu ar trebui sa iti pese.Nu ai cum sa fii normal cand normalitatea este subiectiva si nici nu poate fi definita cum trebuie.

  Am sunat-o pe la 12 noaptea.Plangeam,se stransesera prea multe,si nici macar nu stiam cu cine sa vorbesc. Nu stiu daca ma credeti sau nu,dar sa ai o prietena care sta atat de aproape de tine si cu care esti si colega e cel mai bun lucru.Cel putin asa parea,la ora aia..
  Nu a putut sa vina la mine,dar m-am dus eu la ea.Am avut noroc ca mama nu era acasa.I-am lasat un bilet tatei, mi-am facut ghiozdanul si cam asta a fost.. Oricum,am ajuns la ea si am reusit sa imi scriu la mate, chiar daca bausem Redds.Am si fumat.. din nou. 11 zile in care ma abitnusem s-au dus..credeam ca nu sunt dependenta,dar cand am vazut pachetul ma comportam ca un copil mic ca mine in dimineata de Craciun,cand desfaceam toate cadourile.. Cred ca sunt dependenta.Defapt,sigur sunt dependenta.Si 11 zile este o victorie mult prea mica,in comparatie cu cate batalii urmeaza sa pierd.
  Am adormit pe la 3, m-a trezit ea la 6,si nu au tinut nici rugamintile mele,nici amenintarile ca nu ma dau jos din pat orice s-ar intampla.. oricum, mai tarziu i-am multumit.In orice caz,cu mine somnoroasa nu te pui..
  La scoala a fost ciudat.Tare.Am avut un chef nebun de scris.Atat de nebun,ca am trecut pe acasa sa imi iau caietul in care incepusem un fel de poveste abstracta (nu stiu ce e in mintea mea,dar scriu povestea aia de fiecare data cand sunt trista,si imi dau seama acum ca am destule pagini scrise..) .La scoala am scris.La scoala nu am plans,la scoala am scris.E bine.Era cel mai bun lucru pe care il puteam face.Nu mi-a pasat nici ca baiatul cu ochii albastrii a incercat sa afle ce scriu.Nu ar trebui sa ii pese.E povestea mea,sunt personajele mele (unul din ele seamana foarte mult cu el,la aspect si atitudine,sunt nebuna,nu trebuie sa il las sa vada caietul!) si daca el are chef de glume (cum facea si cu poeziile mele - alea mai triste ce-i drept) nu are decat sa si le tina pentru el.Oricum,e ciudat cum trece de la stari gen "de cand iti pasa tie? (..) poti sa ma lasi in pace" la "de ce nu ai mai stat cu noi sa fumam azi?Te simteai prost printre liceeni din astia ca noi?".Mda,s-a apucat de fumat.El,ala care mereu ma privea acuzator,dar care niciodata nu a incercat sa ma ajute in vreun fel.Dar nu am nevoie de nici un ajutor.E viata mea.Mereu a fost.O sa imi impun propriile limite.Promit.

  P.S:Am scris cam mult..dar prea putin.Am prea multe ganduri in cap.Si ar cam trebui sa ii spun cuiva ca "lasitate" inseamna sa renunti atunci cand stii ca exista o sansa.Dar nu mai are rost..

8 comentarii:

  1. Bine că a fost alături de tine!Ai trecut şi tu printr-o fază mai..mai ciudată.Nu e nimic neînregulă aici!Toţi avem momente şi momente!:)

    RăspundețiȘtergere
  2. si eu am scris o poveste iar personajul seamana mult cu un el;))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hmm.. am facut chestia asta putin putin inconstient :|

      Ștergere
  3. Cred ca in momentele triste avem mai multa inspiratie la scris.Cel putin asa mi se intampla mie...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. La fel.. :-s hmm..faza e ca atunci cand sunt fericita pur si simplu nu prea imi doresc sa impart bucuria,dar cand scriu in momentele triste parca traiesc alta viata

      Ștergere

(..) si atunci am sters tot ce reusisem sa scriu, si am desenat doar o pereche de aripi sfasiate de dor..