sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Legenda printesei Gisella

      - Te rog.. te rog. Poti sa imi spui o poveste? ma intreba copilul cu ochii care sclipeau de dorinta.
     Stateam in pat si ma chinuiam sa il adorm. Nu imi dorisem niciodata sa fac pe dadaca cu un pustan, dar ma simteam intr-un fel datoare parintilor lui care imi erau buni prieteni, iar pe baietelul cu parul auriu de aproape 5 ani il gaseam chiar simpatic..
      Am tras aer in piept si i-am raspuns:
      - Nu pot.. nu mai stiu nici o poveste. Stii bine ca mereu te plictisesti sa asculti acelasi paragraf de mai multe ori, si eu chiar nu am ce sa fac.. Sa inventez altele? Mi-ar lua prea mult timp, si crede-ma ca in comparatie cu basmele lui Petre Ispirescu sau povestile pline de umor ale lui Creanga scrierile mele ar parea doar niste idei fara contur..
      - Te rog.. stii bine ca nu pot sa adorm fara o poveste.
      L-am privit, oftand. Nu era un copil rau, era ca oricare altul de varsta lui.. doar ca ii placeau foarte mult povestile. Poate prea mult..
      M-am ridicat si am cercetat cu privirea cartile din biblioteca care era langa patul lui.. pe cotoare erau scrise doar numele unor autori cunoscuti, am mai gasit si carti cu nuvele mult prea complicate pentru un copil de 5 ani.. dar si o carte aurie pe a carui coperta nu era scris nici un titlu. Am scos-o din biblioteca si am deschis la prima pagina, unde cu litere argintii era scris "Legenda printesei Gisella". Am zambit multumita si m-am asezat inapoi pe scaunelul care era chiar langa patul in care statea copilul. Baietelul ma privea in continuare curios si isi musca buzele cuprins parca de o dulce nerabdare.
      - Stii Legenda printesei Gisella?
      - Nu cred ca am auzit niciodata acest nume, spuse copilul zambitor.
      - Nici eu.. nici macar nu stiu ce cauta cartea asta la tine in biblioteca, dar sunt foarte nerabdatoare sa citesc aceasta legenda!
       - Ce este aceea o legenda? ma intreba copilul curios.
       Am oftat.
       - Cand realitatea se impleteste cu fictiunea, cand povestea pare atat de reala si fascinanta ca iti lasa fiori pe sira spinarii, cand lucrurile sau fenomenele nu pot fi explicare.. atunci se nasc legende, am improvizat eu un raspuns.
       - Oooo..
      - Esti pregatit sa isi citesc aceasta mica naratiune? Esti pregatit sa pasesti pe taramul unde realul se deosebeste atat de greu de real? Esti pregatit sa afli lucruri pe care nu le stiai, sa strabati cu ajutorul imaginatiei taramuri nemaivazute?
       - Da! striga copilul plin de extaz.
       - Atunci inchide ochii si asculta legenda, pasind astfel pe taramul cu parfum de poveste.

   " Demult, cand Franta inca pastra ceva din gratia timpurilor medievale, iar peste tot castele se inaltau semete  dintre colinele dealurilor acoperite cu cea mai cruda iarba, in acele timpuri cand paraurile cu cea mai limpede si rece apa serpuiau de-a lungul drumurilor pavate cu marmura, oamenii isi urmau cursul linistit al vietii. Nu existau conflicte care sa ii faca sa se certe, sa se urasca sau sa isi poarte pica. Micle probleme care nu ii lasau sa fie fericiti erau doar sentimentele care uneori nu erau impartasite, furtunile care uneori stricau recoltele sau grija zilei de maine.
    Intr-un astfel de loc in carte viata isi urma cursul linistit si firesc ca cel al unui rau mult prea lent, traia in provincia Normadia o tanara printesa pe nume Gisella. Printesa era o fata deosebit de frumoasa, avea parul ondulat auriu ca spicul copt al graului, ochii mai albastrii ca cea mai senina nuanta a cerului, iar silueta ei pastra ceva din gratia oricarei frantuzoaice. Gisella era si o fata foarte rafinata, inteligenta si ambitioasa. Pentru ca ajunsese la varsta de 18 ani, tatal ei isi dorea foarte mult sa o casatoreasca cu un tanar care sa reuseasca sa domneasca in Normandia in pace si liniste si care sa fie un sot bun pentru iubita lui fiica.
     Dupa ce regele primise la curte nenumarati petitori iar Gisella se plictisise sa asculte acelelasi declaratii nesincere si siropoase venite din partea celor care doreau doar sa devina regi si sa se casatoreasca cu o tanara si frumoasa printesa, intr-o buna zi la curtea regala sosi un vrajitor batran pe care il chemase regele si care ii darui printesei un colier magic cu care putea deosebi adevarul de minciuna, dar si binele de rau. Colierul era facut dintr-un diamant sangeriu pe care statea cu gratie un sarpe plin de pietre pretioase, sarpele fiind un simbol al nemuririi si al adevarului.

     Printesa ii multumi din suflet vrajitorului si il recompensa cu multi banuti de aur si safire, iar apoi isi felicita tatal pentru ideea geniala. De atunci de fiecare data cand petitorii soseau la palat ea purta cu gratie colierul sangeriu si isi dadea seama de vorbele lor lingusitoare si mincinoase, distrandu-se la gandul ca nimeni nu era suficient de sincer pentru a o cuceri.
      Dar intr-o buna zi la castel sosi un print cu ochii tulburator de verzi si care purta un costum de catifea. De cand il zari printesa simti ca inima ei incepe sa bata tot mai tare, dar se hotara ca daca tanarul nu era suficient de sincer sa il alunge de la palat asa cum facuse cu toti pretendentii ceilalti. Ii puse multe intrebari incomode cu gandul de a-l face sa minta, dar el raspundea mereu sincer chiar daca deseori se jena sau rosea. Gisella fu placut impresionata de sinceritatea lui si ii spuse tatalui ei ca el este alesul ei. Regele a fost nespus de bucuros ca fata lui si-a gasit un sot care sa o respecte si care sa fie capabil sa domneasca in Normadia in pace si armonie.
     A urmat o nunta ca in povesti, iar dupa petrecerea care a durat 3 zile si 3 nopti printesa si-a scos de la gat colierul si l-a aruncat pentru ca avea foarte mare incredere in sotul ei iar superba bijuterie nu ii mai era de nici un folos. Colierul s-a frant in mii de bucati atat de fine, ca vantul le-a ridicat si le-a imprastiat peste tot in lume. Bucatile s-au infipt in sufletul unor oameni care sunt astazi capabili sa deosebeasca binele de rau si isi dau mereu seama cand cineva minte. Nu se stie daca bucatile sangerii infipte in sufletele mai mult sau mai putin vinovate sunt un blestem sau un dar ceresc, dar putem fi siguri ca a sti intodeauna adevarul nu este un lucru usor."

    Am inchis cartea si am sarutat pe frunte copilul care era acum in lumea viselor. Eram sigura ca o parte din sufletul lui era in provincia Normadia, iar gandurile lui prindeau acum aripi de legenda.

Articol scris pentru SuperBlog2012-proba 25

15 comentarii:

(..) si atunci am sters tot ce reusisem sa scriu, si am desenat doar o pereche de aripi sfasiate de dor..