joi, 10 ianuarie 2013

Cat intuneric am putut sa zidesc in propriul suflet?


       (...)
    - Ce esti? am intrebat-o.
    Continua sa ma priveasca fix, obsesiv, un mod care ma cam ingrozea. Reflexiile suvitelor blonde straluceau a dorinta. Buzele sangerii pastrau inca urmele dintilor infipti in carne pana la limita durerii, dar cu toate astea ea inca zambea. "Oare cum reuseste?" m-am intrebat atunci, o intrebare nerostita care s-a stins atunci cand am inceput sa vorbesc din nou.
   - Ce esti? am intrebat din nou, un ecou dorit al unei intrebari la care nu primisem nici un raspuns.
   - Nimic. Sunt nimic.
   Si-a deschis palma si abia atunci am observat bucata de lut negru pe care o stransese in palmele ei micute. S-a apropiat de mine si mi-a mangaiat obrazul. Am tresarit usor cand degetele ei catifelate mi-au atins pielea fierbinte. Atingerea ei parea o dulce mangaiere, un traseu facut cu o pana pe linia trupului meu. Avem impresia (sau stiam pur si simplu) ca imi contureaza pe trup cuvinte. A continuat sa ma mangaie in timp ce eu parca ii simteam privirea fixata pe imaginea chipului meu. Tineam ochii inchisi si continuam sa savurez senzatiile oferite in timp ce ea imi mangaia trupul incet, incet, tot mai incet..
     "Ce naiba fac?" m-am intrebat si am deschis brusc ochii, spulberand magia efemera a unor clipe dulci-amare. Femeia blonda ma privea in continuare, dar ochii ei pareau acum la fel de cenusii ca golul care ii tinea loc de suflet. Avea o privire cu care m-a rascolit, m-am simtit brusc neputincioasa in fata trecutului care incepuse sa mi se raspandeasca prin corp la fel ca o boala.
    Mi-am coborat chipul si privindu-ma m-am vazut asa cum eram defapt. Goala, vulnerabila, murdara trecut, de lut, de mainile ei, de mainile lor.. M-am vazut in goliciunea mintii mele si pentru o clipa m-am ingrozit. Cat intuneric am putut sa zidesc in propriul suflet?..
     - Multumesc. Acum am inteles.
    Am spus ce am simtit ca trebuie sa spun, dar ea nu m-a ascultat. Mi-a mangaiat barbia si mi-a desenat conturul buzelor cu degetul aratator, murdarindu-mi acum si chipul cu lut. Si-a apropiat buzele de ale mele si si-a inchis ochii, asteptand parca ca eu sa fac ceva. Dorinta ei? Dorinta mea? Hmm.. ce naiba imi doream atunci?
     M-a vazut ca ezit si a inceput sa rada. Un ras fortat, aproape inuman, niste sunete cristaline scoase oarecum la intamplare si care au reusit sa ma faca sa ma simt umilita.
     - Ti-e frica, a spus ea printre hohote.
     - Poate..
     - Sigur!
     - Ti-e frica..
     Mi-a cuprins chipul in palme si si-a lipit buzele de ale mele. Nu era un sarut, era o contopire. Era un fel de legatura dintre doua fiinte diferite care nu stiau de ce fac asta (sau doar eu nu stiam ce ce fac asta?), era materializarea unei dorinte inconstiente.. stateam cu buzele lipite de ale ei simtindu-mi intreaga fiinta rascolita de un fior pe care nu il intelegeam si pe care il simteam imposibil de controlat. Cand s-a indepartat am simtit cum a rupt ceva din mine, iar acel ceva a ramas la ea, in ea, mi-a furat o parte din suflet si mi-a daruit doar o dureroasa amintire..
     - Si pana la urma care iti este numele? am intrebat-o pierduta inca prin pulberea propriilor ganduri.
     - Demonii nu merita un nume, Anemona.
    Am tresarit. Numele asta imi place doar cum e scris. Rostit, ma ingrozeste. Cand il spune cineva il face sa sune real, si cand conceptul de personalitate puternica nu mai este doar in mintea mea, ei bine.. eu ma cam pierd.
     Mi-a zambit si mi-a aratat cutitul pe care il tinea acum in mana. Nu a ezitat nici o clipa si mi l-a infipt prin carne chiar in centrul fiintei mele. Am privit-o confuza neintelegand ce mi-a facut.
     - De cate ori trebuie sa te ucid ca sa mori pur si simplu? m-a intrebat.

     M-am trezit speriata. Visul a fost unul fara logica, lipsit de sens, ingrozitor.. Mi-ar fi placut sa pot sa plang, dar singurul lucru pe care l-am facut a fost sa fumez o tigara mentolata. "Oamenii puternici nu plang, tine minte asta" mi-am zis.
      Azi nu imi dau voie sa fiu trista
      Intr-o zi o sa scap si de cosmaruri. Toate la timpul lor..
     

  P.S: Pe barbatul care aproape mi-a distrus copilaria nu l-am mai visat de ani de zile. Pentru mine asta este o dovada ca poti scapa de orice demon, trebuie doar sa vrei.. oare pot transforma un demon intr-o amintire?

6 comentarii:

  1. Parca ar fi un vis desprins din filme..Hm , poate ca femeia blonda era o parte din tine , te-ai gandit la asta?
    In rest..nu stiu ce-as putea comenta , cred ca timplu in spune cuvantul in orice amintire..

    RăspundețiȘtergere
  2. Deci,nu cred ca am cuvinte sa-ti spun cat de geniala poate fi postarea asta !:|

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Geniala? De cand e realitatea geniala ? :D

      Ștergere

(..) si atunci am sters tot ce reusisem sa scriu, si am desenat doar o pereche de aripi sfasiate de dor..