joi, 2 mai 2013

Sinucidere ^

   
     Nu stia de cat timp statea acolo, contempland parca peisajul monoton. Isi amintea vag ca se suise in tren fara sa stie unde se indreapta exact. Ceruse un bilet catre "nicaieri", iar vanzatoarea de la ghiseu o privise foarte ciudat. Pana la urma ii daduse un bilet catre Vama Veche, dupa ce amadoua purtara un dialog pe care   incerca zadarnic sa il rememoreze.
    Tot ce isi amintea erau imagini rupte parca dintr-un film mut, clipe ireal de scurte la care ea se gandea iar si iar incercand zadarnic sa le gaseasca un sens. Era ciudat ca intamplarile amintite erau putine si fragmentate, dar sentimentele erau clar conturate si foarte profunde. Inchidea ochii si simtea mereu acel amestec dezamagitor de tristete si singuratate, dragoste neimpartasita si alte sentimente contrastante pe care nu le putea defini. Nu isi dorea sa moara, ci doar ca toate astea sa inceteze. In aceste conditii sinuciderea ii parea mai mult decat singura solutie la aceasta "problema", era chiar un act banal si absolut necesar.
    Statea pe dig urmarind cu privirea valurile stravezii ce se spargeau de blocurile de beton in nori de spuma alba. Apa se retragea dupa inapoi in Mare, urmand ca in cateva fractiuni sa imbratiseze iar digul sub forma unor valuri cand prietenoase, cand furioase, dar mereu respectand parca o promisiune muta a unei povesti de dragoste pe care ea o intelegea acum. Invidia eternitatea digului, devotamentul marii, perfeciunea acestui "cuplu". Oamenii ii pareau acum cele mai banale fiinte din Univers.
    Isi deschise geanta si scoase o sticla de vodka careia ii termina continutul din cateva inghitituri. Isi aminti vag ca bause si in tren, apoi ofta. Bautura avea un gust ieftin si gatul o ardea. Scoase din geanta o scrisoare pe care o indesa in sticla dupa ce se asigurase ca nu mai lasase nici macar un strop nebaut. Insuruba dopul si rupse eticheta sticlei, pentru ca hartia mov dinauntru sa fie mai usor de observat. Era scrisoarea ei de adio, niste randuri scrise pe nerasuflate si negandite prea mult. Tot ce simtea fusese rezumat in doar 17 randuri, iar ei nici ca ii pasa cine urma sa le citeasca.
    Planul era sa sara in apa tinand sticla strans in maini, cat mai puternic. Daca avea noroc trupul avea sa ii ramana inclestat (citise undeva ca cei care se ineaca au tendinta sa "se agate" de orice obiect din jur, indiferent de cat de mic este acesta) si sticla sa nu se piarda in adancurile albastre ale apei. Se imbracase cu o rochie lunga pana in pamant, verde, si reusise astfel sa isi acopere trupul invelit in folie de aluminiu. Se costumase astfel pentru ca apa sa nu ii dezintegreze trupul, se gandise si la cel ce urma sa o gaseasca si nu isi dorea sa lase cuiva traume. In plus, imaginea trupului ei umflat, o bucata de carne neuniforma si inumana in care s-ar fi transformat nu o incanta deloc. Imbracata cu rochia lunga si cu tot trupul invelit in aluminui nu se mai vedea nimic. Ar fi parut doar o papusa fara viata ce plutea in largul Marii. Scoase din geanta o masca aurie acoperita cu pene in colorile curcubeului si si-o aseza cu grija pe chip. Inchise ochii ascultand sunetul scos de valurile care continuau sa se izbeasca de dig, iar si iar, parte a unei povesti fara sfarsit.
    - Daca Dumnezeul vostru exista, ar putea sa imi dea si mie o sansa, isi sopti ea incet.
    Astepta doua secunde, dar nu se intampla nimic. Zambi amar si ochii i se umplura de lacrimi. Ofta, incercand sa isi faca curaj. Se astepta ca toata viata sa ii treaca prin fata ochilor ca un film, sau macar sa isi aminteasca mai multe din ce facuse in ultimele 24 de ore, dar acum nu simtea nimic. Ar fi preferat sa simta orice in locul acelei dulci amorteli ce ii cuprinse sufletul. Nimicul o coplesea, completandu-i intreaga fiinta. Simtea o dorinta ciudata sa respire apa, sa nu se mai simta om.
    Pasi peste balustrada si intinse mainile, incercand parca sa cuprinda intregul cer intr-o imbratisare. Avea nevoie de apropierea asta si nu intelegea de ce. Mai facu cativa pasi si se dezechilibra, apucand speriata bara de metal. Palma i se deschise involuntar, si sticla aluneca pe blocul de beton, izbindu-se cu putere. Cioburile cazura in mare si odata cu ele si scrisoarea mov pe care valurile o inghitira furioase. Clipi surprinsa, intrebandu-se daca asta era semnul pe care il astepta. Zgomotul sticlei sparte parea ca o trezise din cel mai groaznic cosmar.
     In mod ciudat, pe dig nu era nimeni. Nici un om nu o salvase, reusise sa faca asta singura. Mai erau cateva minute pana la rasaritul soarelui, si cerul capatase o nuanta a unui intuneric mult prea dulce. Simtea cu adevarat ca a primit o noua sansa. Reusise sa ucida din ea acea parte care nu ii mai era necesara, un demon al regretelor care o chinuise mult prea mult timp. Si nimic nu o mai putea impiedica sa devina acum persoana care isi dorise mereu sa fie.

7 comentarii:

  1. destul de complex peisajul..la fel si personajul...
    poate..chiar prea bine scrisa intreaga poveste...
    a venit vara...bucura-te de viata!
    scrisul unor astfel de povestiri sigur nu iti face bine.
    off.off

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu are rost, poti sa ii explici cat vrei, ea tot la gandurile ei ramane. Daca nu vrea sa se schimbe, nu vrea si pace.

      Oricum, ma bucur ca mai este cineva care spune altceva decat "frumoasa poveste" , "superb" , etc.

      Ștergere
    2. Doi anonimi acum? Nu mai inteleg nimic :))! Unde este autenticul? :D

      Pentru primul comentariu: Ma bucur ca iti place povestea :) o aveam in minte de mult timp, dar parca nu reuseam niciodata sa descriu suficient de bine. Sper ca am reusit.
      Pentru al doilea anonim care am idee cine este: Heeei, nu sunt chiar asa. Nu este vorba ca nu vreau, dar unde vreau eu sa ajung este imposibil acum. Momentan..

      Ștergere

(..) si atunci am sters tot ce reusisem sa scriu, si am desenat doar o pereche de aripi sfasiate de dor..